Home · Special · Taina casei de bani a lui Tudor Vladimirescu

Taina casei de bani a lui Tudor Vladimirescu

Mulţi se vor fi întrebând ce importanţă poate avea o casă de fier ca toate casele de bani, pentru mişcarea lui Tudor Vladimirescu de la 1821, dar mai ales pentru a accentua personalitatea şi aptitudinile de mare strateg în propagarea unor asemenea năzuinţe măreţe şi îndrăzneţe, de care numai un mare conducător poate da dovadă. Pentru scoaterea la lumină a acestor adevăruri, îngropate de mult timp în memoria documentelor, se cuvine să-i mulţumim ing. Ion Colcea, plecat de ceva vreme în marea călătorie, un mare iubitor de istorie, dar şi un condeier ascuţit, care a scos pe răbojul vremii mai multe mărturii ale vremurilor trecute, despre oameni şi locuri, dar mai ales despre faptele lor care nu pot fi trecute cu vederea chiar aşa de uşor...

„Eu sunt născut cu cămaşa morţii...”

Despre casa de bani a lui Tudor Vladimirescu se poate vorbi încă din anul 1815, când Tudor a încheiat toate socotelile cu familia Glogoveanu, hotărând să organizeze pe cont propriu exportul de porci la Viena. Tot în acest an el cumpără de la Viena o casă de bani din fier cu amprenta sa personală, adică cu inscripţia numelui său, pe care o aduce în ţară şi o ascunde la unul din oamenii săi de încredere din Gorj, un anume Alăman, acelaşi Alăman care vroind să-l însoare pe Tudor, pentru a-l aduna de pe drumuri, a primit din partea lui celebra replică: „Măi Alămane, eu nu sunt născut pentru însurătoare sau vreo altă pleaşcă. Eu sunt născut cu cămaşa morţii...”

Casa de bani „Tudor Vladimirescu”

Începând cu anul 1815, Tudor a trecut la formarea unor nuclee de panduri în fiecare comună din Oltenia, ajutându-le cu bani din caseta revoluţiei, care în continuu era alimentată cu noi rezerve de aur pe care le strângeau credincioşii cauzei lor, la care se mai adăuga şi câştigul obţinut din exportul de porci la Viena.
Mai târziu, armata de panduri purta în primele ei eşaloane tezaurul lui Tudor, păzit cu străşnicie de o gardă puternică de panduri, care nu era altceva decât această casă de fier. Ca un bun gospodar, Tudor avea grijă să fie casa de bani în permanenţă plină cu aur, ea fiind singura garanţie pentru întreţinerea oastei lui de panduri. Din această casă se făceau plăţi numai cu aprobarea „Comandirului”, dar intrau în acelaşi timp sume de bani de la susţinătorii revoluţiei din toată ţara.

Tezaurul ia drumul Olteniei


Cu o zi înainte de actul trădării lui Tudor, căpitanii de panduri îi cereau în cor un acont din salariile lor neplătite încă de la izbucnirea revoluţiei, dar Tudor refuză, justificând că banii vor folosi pentru hrana şi dotarea pandurilor.
Odată cu moartea lui Tudor, lupta este compromisă, încât armata pandurilor, în faţa ameninţării armatelor turceşti, este nevoită să ia drumul Olteniei sub conducerea materială a comitetului căpitanilor complotişti, iar în mijlocul acestei lungi coloane, mai tristă ca oricând, aducând tot mai mult cu un convoi mortuar, se putea zări tezaurul pandurilor, păzit de aceeaşi gardă la fel de puternică. Tezaurul era constituit din casa de fier şi încă două lăzi de fier, toate pline cu aur, peste care erau depuse şi cele două pistoale ale lui Tudor, pe care acesta le purtase la brâu în momentul arestării sale...

Salvarea casei de bani


Lipsită de conducerea căpeteniei sale, armata de panduri este târâtă într-o luptă neegală, cu forţele turceşti mult mai superioare ca număr şi organizare, în jurul târgului Drăgăşanilor. Garda care păzea tezaurul încearcă să scape de urmărirea turcilor, retrăgându-se cu tezaurul în pădurea de la nord de satul Guşoieni de lângă Drăgăşani. Abia au avut timp să îngroape tezaurul, când sunt descoperiţi de o patrulă călare turcească şi măcelăriţi în întregime, cu excepţia unui singur pandur care în acele clipe se crezuse că este mort. Acest pandur de felul său avea o oarecare dificultate de vorbire în rostirea cuvintelor, adică vorbea peltic.
După trecerea furtunii, toţi pandurii supravieţuitori trăiau cu ideea că turcii reuşiseră să captureze tezaurul lor şi iar un val de tăcere şi pietate s-a întins ca un linţoliu peste memoria revoluţiei...

După 59 de ani, pandurul cel peltic vorbeşte

Ce s-a mai întâmplat cu pandurul acela peltic, care era originar din comuna Mădularii de Beica, aflată la 25 km de Drăgăşani? Acesta a tăcut mult timp, temându-se să nu fie tras la răspundere. I se părea că cine ştie ce rău mare i s-ar putea întâmpla dacă avea să destăinuie cuiva despre tezaurul îngropat. Cu anii, parcă a şi uitat de acest lucru, dar înspre anul 1880, când el se apropia de 80 de ani, cuprins de remuşcări, simţindu-se răspunzător în faţa lui Dumnezeu şi a tovarăşilor lui de arme, nevrând să ducă această taină cu el în mormânt, bătrânul şi-a luat inima în dinţi şi a mers la târgul de la Drăgăşani, la cel mai mare domn al regiunii, prefectul judeţului Vâlcea, Simulescu, pentru a-i încredinţa această taină.
Simulescu era un politician plin de inteligenţă şi şiretlic, pricepând pe dată că acest eveniment avea să constituie pentru viitorul său o nouă axă de viaţă. Devotat lui I.C.Brătianu, el se bucura de sprijinul nelimitat al acestuia care, după rege, era al doilea potentat în ţară...

Prefectul a pus mâna pe tezaur

Aşa cum reiese dintr-un memoriu scris de Ştefan Tătărăscu, sculptor, iar mai târziu şef al Muzeului militar central, care a achiziţionat la acea vreme, pentru muzeu, casa de bani a lui Tudor, aducând-o de la Olăneşti la Bucureşti, socrul acestuia, pe nume Alexandru D. Măciucean, decedat în 1921, era nepot al căpitanului de panduri Alexandru Măciucean. Acesta frecventa destul de des casa lui Simulescu din Drăgăşani, pretinzând că prefectul ar fi comunicat lui I.C.Brătianu despre îngroparea tezaurului, dar i-a tăinuit adevărata sa valoare. Este sigur că tezaurul a rămas în posesia lui Simulescu. Fiindcă la puţin timp după dezgroparea tezaurului, Simulescu a cumpărat mai multe moşii. O altă parte din tezaur a utilizat-o pentru a construi în oraşul Drăgăşani un institut de fete care să poarte numele soţiei lui, Laura Simulescu. Mai târziu, simţind că i se apropie sfârşitul, mustrat de conştiinţă, a lăsat aceste bunuri, prin testament, celor doi fii ai lui I.C.Brătianu: Vintilă şi Dinu Brătianu. Toate aceste lucruri i-au fost confirmate lui Ştefan Tătărăscu de către Alexiu, fostul administrator al averii lui Simulescu, care a mai recunoscut că tânărul Ionel Brătianu, auzind de intenţiile lui Simulescu de a-i lăsa şi lui prin testament unul din acele bunuri ale sale, l-a prevenit „să nu-i lase nimic, deoarece el repudiază asemenea bunuri”.

Casa de fier a fost încredinţată sculptorului

După ce aurul a fost scos din casa de fier, au mai rămas în ea cele două pistoale ale lui Tudor, un săculeţ cu câteva monede de aramă, aduse de Tudor de la Viena, şi o fotografie a eroului revoluţiei. Astfel, casa de bani a rămas ca o mobilă fără valoare în casa Simulescu, până în ziua morţii sale. Gospodăria acestuia a fost administrată de omul de casă al acestei familii, cu numele de Alexiu, care a trăit în Râmnicu Vâlcea până la vârsta de 96 de ani. La moartea Laurei Simulescu, Alexiu a moştenit celelalte obiecte ce se mai aflau în casa lui Simulescu, printre care şi casa de bani, pe care acesta le-a transportat la casa sa din Râmnicu Vâlcea.
În 1942, cu câteva săptămâni înainte de a deceda, Alexiu l-a chemat la el pe Ştefan Tărărăscu şi i-a mărturisit că a avut jurământ de la Simulescu ca această casă de fier să fie încredinţată aceluia ce avea să se ocupe de memoria lui Tudor. Ori Alexiu, aflând că Ştefan Tărărăscu turnase în bronz pe Tudor, în Bucureşti, a crezut de datoria sa să-i încredinţeze casa de bani a lui Tudor.

Povestea unui monument

În încheiere, merită să reamintim şi împrejurarea în care a fost ridicată în bronz statuia lui Tudor în piaţa de lângă biserica Precupeţii Vechi. Tânărul sculptor a aflat că la 17 martie 1821, în această piaţă a fost citită proclamaţia lui Tudor de către lt. Macedonschi, devenit mai târziu general, acesta fiind tatăl poetului Macedonschi. În 1930, Ştefan Tătărăscu s-a prezentat la Nicolae Iorga, preşedintele universităţii, care l-a felicitat pentru iniţiativa luată şi a telefonat ministrului de finanţe, Argetoianu, cu rugămintea de a-l primi pe acest tânăr entuziasmat. Ministrul l-a primit rece, ba chiar i-a reproşat: „De asta ne arde nouă – să turnăm în bronz pe un ţăran smintit?!” Tânărul sculptor i-a întors spatele şi a plecat. În duminica următoare a citit în biserica Precupeţii Vechi un apel către binevoitorii donatori, scoţând în evidenţă personalitatea lui Tudor şi însemnătatea istorică a revoluţiei sale. Câţiva buni români l-au ajutat şi, cu concursul primarului Dem. Dobrescu, artistul a reuşit să toarne în bronzul eternităţii măreaţa figură legendară a eroului din Vladimir...

Prof. P. Maxim

   20:57